Daruind, primim.

Darul este unul al inimii, nu al lucrurilor.

Avem de multe ori impresia ca atunci cand daruim o facem pentru un altul, dar mai apoi, realizam ca tot ceea ce a fost dat mai departe ne-a transformat si pe noi in proces si ca la finalul zilei, noi suntem cei care primim.

Daruind, primim. Poate ca acesta este miracolul generozitatii: il transforma nu doar pe cel ce primeste dar mai ales pe cel ce daruieste. Nu poate exista o lipsa pentru cel care daruieste, chiar si pentru acela care crede ca nu are ce oferi. Darul este unul al inimii, nu al lucrurilor.

Marianne Williamson spunea la un moment dat ca nu iti poate lipsi decat ceea ce nu daruiesti. Acest lucru m-a facut sa ma opresc putin. Sa-mi fac o auto-analiza. Sa privesc cu sinceritate la ceea ce nu daruiesc, pentru ca exact de acel lucru ma plang ca imi lipseste. Si apoi am realizat ca adevarata transformare se va petrece inauntrul meu atunci nu voi mai astepta de la altul sa imi ofere ceea ce cred eu ca am nevoie de la el, ci sa fiu eu cea care ofera ceea ce cred ca imi lipseste. Nu este un lucru simplu de facut. Pentru ca in acel moment facem trecerea de la victimizare la responsabilitate. Si intotdeauna este mai usor sa ne plangem decat sa fim responsabili.

Dar in momentul in care ne gasim pregatiti sa facem acesta trecere, cumva, gasim in interiorul nostru resursele necesare. Gasim un izvor nelimitat de tot ceea ce credeam ca ne lipseste. Si eu inca mai am multe momente cand uit ca sursa acestui izvor este in mine. Dar sunt recunoscatoare ca viata imi aduce in fiecare zi destule semne care sa ma faca sa imi amintesc. Se intampla sa mai ratacesc, dar gasesc intotdeauna drumul inapoi. Si atunci zambesc, cu recunostinta, pentru ca recunosc iluzia in care am trait. Recunosc valul care mi-a acoperit pentru o perioada vederea. Recunosc ca pentru o vreme am trait in afara mea, privind la ceilalti – asteptand ca ceilalti sa faca, pentru ca eu sa fiu fericita. Si imi amintesc sa fiu blanda cu mine, sa nu ma judec ca am uitat. Dar sa fiu recunoscatoare ca mi-am amintit. Si sa ma reintorc din nou cu fata catre mine, sa fiu eu cea care daruieste ceea ce crede ca ii lipseste. Pentru ca asa are loc miracolul: acela de a descoperi ca de fapt nu mi-a lipsit niciodata nimic, poate doar lumina constientizarii ca sursa tuturor lucrurilor se afla inauntrul meu, in conexiunea mea cu divinul.

Asteptam de la oameni ceea ce nu putem primi decat din legatura noastra cu divinul. Asteptarea de la ceva exterior noua intotdeauna va saraci, pentru ca ea este o experienta limitata. Dar cand ne reintoarcem in interior si petrecem timp in linistea inimii, vom descoperi un izvor nesecat de pace, de iubire, de tot ceea ce am considera ca ne pot darui ceilalti. Si atunci, daruim din preaplinul nostru. Si daruind, primim. Pentru ca asta este legea firii. 

Nu exista un altul caruia sa ii daruim, pentru ca in deplina constienta de sine, ne putem recunoaste pe noi in celalalt.

Nu aveam de gand astazi sa scriu despre asta. Ma trezisem cu un total alt gand in minte. Dar citind mesajele de la voi de Paste, am realizat cat de bogata sunt. Am realizat ca prin intermediul acestui blog, eu sunt cea care primesc de la voi enorm. Si mi-e inima plina de recunostinta si de bucurie. Va multumesc ca existati si ca ma inspirati sa continui acest drum, chiar si atunci cand viata pare ca are alte planuri pentru noi. Dar doar pare 🙂

Va multumesc pentru fiecare gand trimis si pentru toata dragostea cu care ma intampinati de fiecare data. Nici nu stiti cat de mult conteaza.

Va strang in brate cu recunostinta.

Pe curand,

Tania

Pentru a ramane la curent cu urmatoarele articole, click aici pentru a te abona la newsletter. 

Share