Acceptarea de sine

Acceptarea de sine este cea care ne elibereaza din capcana comparatiei cu ceilalti si ne ofera posibilitatea sa invatam sa traim frumos, liber si armonios. De cele mai multe ori, suferim pentru ca privim prea mult in afara si ii lasam pe ceilalti sa ne ofere calificative si ne masuram merituozitatea in functie de ele. Dar aceste calificative nu sunt intotdeauna mari. Si ce se intampla atunci? Intreaga noastra lume se prabuseste.

Dar daca n-ar mai conta ce calificative primim? Daca am inceta sa mai fim definiti de etichete, calificative si pareri exterioare? Daca am invata sa ne acceptam pe noi insine exact asa cum suntem, fara sa mai fim dependenti de privirile exterioare? Daca ne-am da voie, macar pentru o clipa, sa fim de ajuns exact asa cum suntem?

Mi-a luat mult timp sa ma accept asa cum sunt. A trebuit sa ma privesc cu sinceritate si sa fac pace cu mine insami. Sa ma uit cu blandete si cu iubire la tot ceea ce consideram ca nu se incadreaza in eticheta de “bine” sau “potrivit” si sa incep sa renunt la etichete. Sa-mi dau voie sa fiu si sa fiu impacata cu modul in care sunt. Au fost necesare multe lacrimi care sa-mi spele sufletul de neacceptarea si lipsa de iubire pe care eu singura mi le cauzasem. Au fost necesare multiple clipe de liniste si de singuratate, in care sa-mi dau voie sa ma regasesc si sa ma impac cu mine insami. Fericirea, iubirea, respectul, aprecierea … ele nu vor veni niciodata din afara, ci ele sunt doar rezultatul iubirii, respectului si aprecierii pe care fiecare dintre noi invatam – e adevarat, cu greu – sa ni le oferim noua insine. Iubirea pe care o primim de la ceilalti nu este decat o reflexie a iubirii pe care ne dam voie sa o regasim in noi insine si pentru noi insine. Este un drum lung, dar absolut necesar si extrem de frumos.

Acum, cand ma uit la toate partile care imi compun fiinta, mi se pare ca ma uit la un miracol divin. Am invatat sa-mi accept imperfectiunile si sa gasesc in ele o poarta spre sufletul meu, spre bucuria de a fi om si de a privi fiecare aspect uman ca o extraordinara binecuvantare care ma deschide, care ma poarta spre un taram divin ce-mi face cunostinta cu esenta a ceea ce sunt cu adevarat, dincolo de hainele omenesti pe care le port in aceasta viata.

Poate parea putin fortat, dar e adevarat: Acceptarea mea completa ca om mi-a oferit ocazia sa ma descopar ca fiinta divina. Pana n-am invatat sa ma accept cu adevarat, n-am putut trece dincolo de ceea ce nu acceptam. Tot ceea ce invinovateam nu facea decat sa ma tina prizoniera lui. Abia in momentul in care am inceput sa prind putin curaj si sa am mai multa blandete fata de mine, am inceput cumva sa ies din matca. Parca se dezlipea de mine fasie cu fasie tot ceea ce nu era adevarat. Tot ceea ce ma tinea sa nu vad miracolul ce se ascundea dincolo de propriile minciuni.

Acum, am ajuns intr-un moment in care sunt, in sfarsit, impacata cu mine insami. Si Doamne, cata libertate imi poate oferi acest lucru… Dar nu o libertate care sa dea in aroganta sau in lipsa de respect, ci o libertate care imi permite sa traiesc frumos, in pace cu mine, cu viata si cu ceilalti. Este o libertate care simt ca ma apropie de ceilalti, pentru ca ma apropie in primul rand de mine insami. Am descoperit ca cu cat esti mai aproape de tine, cu atat esti mai aproape de ceilalti. Pentru ca atunci cand suntem departe de noi insine, suntem razvratiti si suferim, si tocmai aceasta suferinta interioara creeaza momente tensionate si cu ceilalti.

Dar atunci cand constientizezi ca tot ceea ce ai nevoie se afla in tine, eliberezi o mare greutate pe care ai pus-o pe nedrept asupra celorlalti, si tocmai acest lucru ne aduce firesc si natural impreuna, nu din obligatie sau din teama. Ci din sinceritate. Din bucuria de a fi impreuna. Fara asteptari. Fara conditii. Fara drama.

E interesant ca atunci cand incepi sa te vezi pe tine cu adevarat, incepi sa-i vezi si pe ceilalti cu adevarat. Parca zidurile care inainte ne desparteau, acum incep sa cada. E minunat cate usi poate deschide acceptarea de sine. Cate inimi si cate relatii poate vindeca…  

Atunci cand ne acceptam pe noi insine cu adevarat, nu mai asteptam de la ceilalti validare si nu mai incercam sa mai demonstram nimanui nimic. Nu mai cerem de la nimeni nimic. Nu ne mai suparam inutil, nu mai suntem dependenti de ceea ce vad sau nu vad ceilalti in noi, pentru ca am descoperit ca nu ei sunt cei care trebuie sa vada. Ci noi suntem aceia care trebuie sa privim din nou, de data aceasta, acolo unde trebuie.

Abia atunci cand am incetat sa mai privesc in afara sau sa mai astept ceva din afara mea, am pornit intr-o calatorie sincera spre mine insami. Si a fost o calatorie cu multe statii si cu multi pasageri. Fiecare pasager era o parte din mine care ma privea direct in ochi si de care incercam sa fug si sa ma ascund. Eram ca un om ratacit, care nu stia in ce statie se afla si ii era teama sa intrebe pasagerul de langa el. Fiecare pasager mi-a aratat cate ceva si fiecare statie a reprezentat un pas inainte pe care l-am facut spre mine insami. Calatoria a fost perfecta, chiar daca de multe ori nu stiam unde ma aflu si chiar daca de multe ori m-am pierdut si a trebuit sa merg pe o ruta ocolitoare.

Privind in propria calatorie, tot ce v-as putea spune acum este sa va reintoarceti cu privirea catre voi. Sa incepeti sa cautati in voi tot ceea ce credeti ca v-ar putea oferi ceilalti. Petreceti timp cu voi insiva si lasati-l sa va invete despre voi, sa va deschida o poarta spre adancimile fiintei voastre si sa va faca cunostinta cu ceea ce sunteti cu adevarat. Este cea mai frumoasa calatorie pe care ati putea sa o parcurgeti vreodata…

Daca ti-a fost de folos acest articol, il poti impartasi si prietenilor tai.

Share